Ipoteze si interpolãri autropologice si arheologice. — Inainte de a trece la studiul mitologiei predace se impun doua precizari: 1) primele înjghebari magico-mitologice apar in perioada pietrei cioplite, cu precadere in neolitic, ceea ce ne face sã coborim cercetarea noastra mult in preistoria Daciei; 2) aceste injghebari magico-mitologice nu sint unitare sub raportul conceptiei si viziunii lor despre viata si lume, ceea ce inseamna ca in realitate este vorba de mai multe mitologii predace (cam atitea cite grupuri umane razlete incep sa se constituie in aceasta perioada in ginti, clanuri si triburi). Noi ne-am propus sa gasim numitorul comun al tuturor acestor mitologii predace, din doua motive: intai pentru a constata ce le poate uni sub raportul conceptiei si viziunii pregmatico-mitice si apoi pentru a urmari ce preia, dezvolta si supravietuieste in mitologia dacã in faza ei de organizare plenara.

In aceste conditii am mers pe urmele arheologilor, pina in zorile antropogenezei pe teritoriul Daciei preistorice, extinzind cercetarea noastra mitologica pina la intunecata perioada paleolitica.

Se intelege ca incursiunea noastra in preistoria Daciei urmareste sa decopere sursele primare ale mitologiei dace si prin aceasta ale mitologiei românesti. Ne dam seama ca nu ne putem bizui pe prea multe documente, si acelea incerte, probabile si obscure, pe care va trebui sa le coroboram cu ipoteze de lucru si interpolarii reclamate de logica intrinseca a lucrurilor.

Deci prin mitolologia predaca intelegem citeva sisteme de prerituri si premituri care s-au dezvoltat pe teritoriul Daciei preistorice (incepind aproximntiv cu zece milenii i.e.n. pina in mileniul al doilea i.e.n.) in viata spiritualt a grupelor umane nedefinite etnic, insa identificate prin ,,orizonturile lor antropologice"' si ,,culturile lor arheologice".

In aceasta lunga perioada preistorica, de la aparitia ornului pe teritoriul Daciei pina la cristalizarea comunitatilor tribale de tip etnic, se formeaza o comuniune de gindire miticã relativ unitara, in care se intrevad clar inceputurile mitologiei predace in structura ei dialecticã. Asa se explicã faptul ca le-am dat acestor mitologii un nume global datoritã fondului lor ecologic cultural si tendinþelor interne si externe de a se contopi intr-o viitoare mitologie daca.

Pentru paleoliticul inferior cunoastem urmele unei ,,culturi de prund", pe valea Dîrjovului si a Dîmbovnicului : tehnica rudimentara a uneltelor descoperite (toporase de mina). Paleofauna si paleoflora mediului ambiant al acestor descoperiri nu ne fac sa cunoastem prea mult din viata spirituala a lui Homo sapiens, ci numai sa o presupunem, prin comparaþie cu alte culturi de prund.

Arheologii inclina sa sustina ca in esenta ei ,,cultura de prund" se datoreste reprezentarilor speciei homo: Homo sapiens care alcatuiesc primele comunitaþi primitive, de tipul aproximativ al cetelor de neam care traiau din culesul in naturã si vinatoarea prin hãituire si capcane. In aceasta vreme este domesticit focul, incep muna, organizatã in, comun si limbajul rudimentar.

Pentru paleoliticul mijlociu au fost descoperite pesteri neamenajate, cu urme de oase de urs; asezari de tip musterian, pesteri partial amenajate si rãsamenajate, care au continut urme de oase umane apartinind tipului Homo neanderthalensis. Din pestera Ohaba-Ponor s-au degajat o vatrã inaltã, unelte de silex si daltite. In pestera Baia de Fier s-au descoperit urme de locuire stabilã. Locuirea in pesteri eate secondata de locuirea sub stânci oblice, ce pot apãra natural de intemperii. In limbajul medieval, in Oltenia asemenea relicte adaposturi sub stinci oblice, care mai supravietuiau in secolul al XIX-lea se numeau pietre colibate, iar in Banat (zona Portile de Fier) potcapine. Dar sint folosite si terasele impadurite pentru locuire. Locuirea in adaposturile naturale presupune o stabilitate aproximativa a grupelor umane legata de pescuitul in apele de munte si vinatoarea in padurile montane. Pescuitul si vinatoarea au germinat superstitii si credinþe in fortele ce ajuta la obþinerea mai lesnicioasa a hranei.

Pentru paleoliticul superior se descopera asezãri temporare de tip aurignacian, de asemeni in pesteri si chiar in aer liber. In pestera de la Cioclovina (Transilvania) si in pestera La Adam — Tirgusor (Dobrogea) se pare a fi locuit Homo sapiens fossilis. Sapaturile arheologice releva pentru aceasta perioada preistorica prezenta mare a unor animale feroce : ursul, leul si hiena (de pestera), cu care omul a avut mult de luptat. Alaturi de cervidee (bourul, zimbrul, cerbul, capra) apar cabalinele (calul si asinul), pe care oamenii le vinau pentru hrana, piei si oase (de confectionat instrumente de tesut, sapaligi de os, pentru scos tuberculii sau radacinile unor plante comestibile, ferastraie de os din falci de animale cu dentitie puternica si ascutita). Uneltele de silex se mentin si se perfectioneaza datorita tehnicii cioplirii lor bifaciale. Tot acum se produce o disociatie intre unelte : unele raman unelte propriu-zise, altele sint modificate in arme.

Paralel s-au descoperit si asezari gravettiane in rasaritul teritoriului Daciei. In aceasta perioada se creeaza locuinte mici de tipul bordeiului si locuinte mari de tipul surei, cu vatra in mijloc. Locuintele mari au fost construite probabil pentru numeroase familii matriarhale sau patriarhale.

Tot pentru paleoliticul superior arheologii au identificat arii largi de locuire umane, urme de asezari in aer liber, de ateliere (de cutite si rãzuitoare, produse dupa tehnica cioplirii lamelare), ceea ce denota apariþia indeletnicirilor specializate. Acum se ivesc practici magice si de artã parietalã in unele caverne, probabil amenajate in incinte sacre.

Sporadice manifestari de artã magico-mitologica se intrevad in pestera Lapos: o figurina de piatra, pictura rupestra, si mulaj aproximativ de un cal, in pestera Cãciulati; semne: soare, brad, mina in pestera Gura Chindiei si o gravura rupestra la Cioclovina.

În aceasta perioada se formeaza comportamente magico-mitologice in legatura cu culesul in natura, vinatoarea, domesticirea si cresterea animalelor.

S-au descoperit si caverne care au fost folosite ca locuri de refugiu in fata intemperiilor violente si a marilor salbaticiuni sauriene. Intemperiile si saurienii intra inai apoi în paleofolclorul mitic dac si supravietuiesc prin acesta pana in era noastra in folclorul mitic român. Reprezentantii acestor monstri teriomorfi au capatat la romani numele generic de balauri.

C. S. Nicolaescu-Plopsor trece in revista primele insailari ale unei vieti spirituale in paleoliticul superior. In aceasta perioada ,,gindirea incepe a se imbogati cu notiuni abstracte. Se dezvolta o viata spirituala, oglindita in primele manifestari de arta: desene, gravuri si picturi [rupestre], precum si sculpturi in os, corn si fildes si figurine modelate in lut nearse sau arse. Unele din aceste manifestãri stau in legatura cu magia vînãtoreascã; figurinele reprezentând femei documenteaza si ele inceputurile gintei materne. O figurina primitiva, cioplita in piatra, cunoastem de la Lapos Apar astfel primele manifestari primitive ale credintelor religioase, in care, datorita nivelului inca rudimentar al fortelor de producþie si al relatiilor sociale, atit lumea externa, cit si insasi societatea omeneasca, se reflectau intr-un chip fantastic, in gindirea oamenilor, sub forma imor reprezentari magice si a convingerii cã intre diferite ginti si anumite animale sau plante ar exista legaturi de rudenie si o anumita solidaritate (totemismul). O practicã magicã in legatura cu procesul productiei vinatoresti s-a intilnit si la noi, in asezarea de la Buda; acolo, pe o inaltime care dominã valea Bistritei pina la orizont, vinatorii depuneau picioarele de bour retezate si oase de ren. Într-o proporþie redusa [punctul arheologic], Buda reprezinta un loc de cult (...) poate in credinta ca prin aceasta vinatul nu se va imputina sau animalul se va lasa prins".

In epoca epipaleolitica sau mezolitica pe teritoriul Daciei preistorice noi orizonturi culturale releva noi forme de viata economica mai evoluata. Uneltele de rnunca se perfectioneaza. Arcul si sagetile iau locul maciucilor. Apar instrumente agricole, probabil bãtul de semãnat, sigur secerile si ranitele de mînã. Pescuitul foloseste unelte noi. Se domesticeste cainele si se practica in contiuuare vinatoarea prin haituiala. Viata de ceata depaseste faza de promiscuitate sexuala. Incep legaturi stabile intre femei si barbati, care alcatuiesc perechi de viata. Se creeaza necropole in care se inhumeaza numai craniile, dupa rituri ce tin de un animism inca imprecis. Acest tip de inhumare continua mult timp in epoca neolitica. O intilnim si in necropola de la Cernavoda, cultura Hamangia.

Pe o falanga de ecvideu, descoperita la Cuina Turcului, in defileul Portile de Fier,, se intrezareste incizata o reprezentare antropomorfã geometrizatã ce ar putea aduce cu imaginea unei fãpturi mitice primare epipaleolitice, cultura romanello-aziliana.

Nu stim precis cind si in ce fel a inceput perioada neolitica. În orice caz modul de viata predominant a fost cresterea animalelor si cultivarea pamantului. Arheologii si istoricii au ajuns la consensul unanim ca neoliticul incepe in Dacia preistorica din mileniul al IV-lea i.e.n. si culmineaza cu civlizatia gentilico-matriarhalã. Neoliticul a fost despartit in patru etape, ultima durind pina in mileniul II i.e.n.

Sub raport material neoliticul continua epipaleoliticul sau mezoliticul cu sedentizarea asezarilor, aparitia constructiilor stabile, ocupatiile si inceputurile de meserii legate de metalurgia locala, a aramei si a aurului.

Tehnica agrara se dezvoltã, apare un modest inventar agricol, incepe ceea ce se va numi de etnologi ,,zootehnia transhumantã".

Societatea începe sa fie organizata ierarhic — condusa de batrini sau de capetenii militare. Acum se organizeaza seferia. Insemnele ei sint sceptrele de piatrã terminate cu un cap de cal. Sub raport spiritual, culturile neolitice de pe teritoriul Daciei preistorice se deosebesc suficient pentru a intrezari in ele note deosebite, simboluri magico-mitologice diferentiate. Asa reiese din analiza culturilor : Rast, Vadastra, Boian, Hamangia, Salcuta, Gumelnita si mai ales Cucuteni (cu cele patru faze ale ei). Se creeaza amulete, talismane, altare, zei de lut, idoli feminini, steatopigisi, tatuati (acefali, microcefali sau bicefali), cu corpuri ingemanate, urne antropomorfe. Arheologii mentioneaza mereu cultul fecunditatii si fertilitatii (in legatura cu complexele : Cris, al ceramicii liniare, Vinca-Turdas etc.). Înhumarile se fac cu ocru, in pozitie chircitã, cu palmele ridicate in dreptul fetei, inhumari cu un inventar funerar simplu. Unele cranii au urme de trepanatie socotita rituala. Ritul funerar la triburile indigenilor din zona Cucuteni este ,,inhumarea magica". Nu stim concret nici pina in prezent in ce consta acest soi de inhumare! Tot in neolitic incep sa se practice scrificii pentru vinatoare, cresterea animalelor si cresterea plantelor ; intii sacrificii vegetale, apoi animate si in cele din urma chiar umane. Obiectele de podoaba sunt impresionant de frumoase (piepteni, coliere de margele de lut pictate, bratari etc.). Ceramica pictata de Cucuteni atinge morfologic si cromatic maximum de perfectiune posibila in acea vreme. Motivele decorative promoveaza un simbolism inspirat din mediul ambiant (plante locale, iar dintre arbori : bradul); animale bipede si cvadrupede (lei, tigri, antilope etc.) si motive ceresti (soarele, luna si steaua).

2. Premituri totemice si prerituri tabuistice. Mitologii tribale. —"Revolutia neolitica", atit de comentata, nu a fost numai una materiala, ci si una spirituala. Cultura neolitica culmineaza într-o mitologie animista in plina evolutie preritualã.

Toate acestea pe plan spiritual indreptatesc fara reticente preconizarea unei extrem de variate mitologii predace, difuzã in tot atitea variante probabile cite clanuri, frãtii sau triburi indigene s-au format pe teritoriul Daciei preistorice si au dus o viatã relativ diferentiata, de la trib la trib.

Din sinteza critica a documentelor preistorice pe care le-am mentionat mai sus reiese ca triburile predace care au intrat mai tirziu in etnogeneza daca posedau un sistem de premituri totemice si prerituri tabuistice care ne indreptatesc sa discutam despre o mitologie predacã.

In ultima vreme conceptele de totem si totemism au fost combatute vehement si repudiate ca inoperante in istoria culturii. C1. Levi-Strauss le considera "speculatii stiintifice", pentru ca exprima varietati impresionante de fapte, de relatii si institutii care duc uneori la confuzii de ordin semantic, logic si etnologic. Cu toata aceasta repudiere, Cl. Levi-Strauss nu s-a sfiit sa recurga la serviciile totemismului pentru a descoperi o ,,clasificare totemica" a cunostintelor oamenilor salbatici, clasificare care echivaleaza in precizie si logicitate cu o , clasificare stiintifica".

Ideile de totem si totemism, de tabu si tabuism sint concepte corelare care deocamdata definesc si explica aproximativ unele activitati spirituale ce nu pot fi cugetate altfel.

Conceptele de totem si totemism, tabu si tabuism nu sint insolubile in esenta lor logica si epistemologica. Pentru a le intelege si valorifica mitologic trebuie luate in consideratie particularitatile lor dialectice: polimorfismul, poliglotia si polivalenta istorico-culturala.

Materialele referitoare la aceste concepte au fost culese accidental. Ele nu sint aberante nici privite din perspectiva logicii formale aristotelice si epistemologiei baconiene decit, poate, raportate la prejudecatile profesionale ale unor etnologi care le-au folosit ca elemente auxiliare in sistemele lor de gindire stiintifica. În realitate sint produsele unei logici disimulate de imaginatia difluentã si ale unor ecuatii epistemologice particulare, cu mai multe necunoscute, situatie care nu poate fi rezolvata simplist, unilateral si accidental, indiferent de natura sistemului de cugetare stiintifica care recurge la ele. Toate judecatile intransigente emise in legãtura cu totemul si totemismul nu au pornit de la premise la concluzii, ci invers. S-a definit intii totemisrnul si apoi s-a cautat sa se introduce in structura logica a definitiei lui tocmai ceea ce trebuia definit. Astfel totemul a devenit cind o tautologie logicã, cand o emblemã simbolicã, cand o icoana formala, cand o imagerie primarã, cand un vid ideativ etc. Conceptul de totem e ceva mai mult decit fiecare definite luata in parte sau decit toate luate in ansamblu. Noi nu ne gindim la o definite conjecturalã, ci la una geneticã-evenimentilã care nu trebuie sa scape semnificatia dialecticã a continutului. Totemul e o forma de cunoastere intuitiv-naiva a realitãtii concrete; o cunoastere pseudo-obiectiva de tipul fabulatiei, din care face parte integrantã chiar si subiectul cunoscator. Pentru noi, totemul si totemismul explica interrelatia om-naturã si om-comunitate materialã, comunitate spirituala gentilico-tribala. El este o paraexplicatie, dublatã de o implicatie, in sine si pentru sine. Expresia simbolicã poseda un supra-nume (epitet sacru, apelativ tabuistic) dat unui obiect, fapturi, familii, comunitati sociale si chiar populatii. Cind supranumele se transforma in nume atunci totemul devine o entitate sacra, pe tema careia se brodeaza un mit si se constituie un rit. In aspectele lui stadial-istorice, totemul se releva deci drept o categorie gnoseologica, magico-miticã, de tipul premitului si al preritului.

Faptul ca totemul este indisolubil legat de cosmogeografia locului, de speciile vegetale si animale (considerate utile sau inutile), nu infirma protosacralitatea lui, ipoteza esentei lui gnoseologice si axiologice. Iar totemismul nu este o simpla teorie functionala a unui sistem de totemuri ci ceva mai mult, o cunoastere antropologica globala, proprie gintei, clanului, fratriei, tribului.

În totem si totemism se stravad deci conceptia si viziunea despre viata si lume proprii mitologiei animiste, pe care din aceste motive o numim: mitologie totemica. Materialele si interpretarile multiple despre totemismul predac ne dezvaluie, direct sau indirect, unele totemuri incipiente, altele excipiente; unele incomplete, altele dezagregate; unele estompate si altele bine conturate. In aceste conditii mitologia totemicã predacã se bizuie atit pe referinte generale sau partiale, cit si pe interpolari rezultate din efectul ipotezelor de lucru, care la rindul lor avanseaza rezultatele unor analize semiotic-contextuale ale materialelor de teren, muzeu si arhiva.

In structura societatii promovate de populaþiile indigene din Dacia preistorica proprii epocilor neolitica, a bronzului si fierului, socotim ca intrã, conform analizei comparativ-istorice, unitatile sociale cunoscute de altfel si in Europa sud-estica. si in cazul populatilor de pe teritoriui carpatic al Daciei, ginta, clanul, fratria, tribul, in masura mai mica sau mai mare, sint purtatoarele unei premitologii indigene. Catre aceasta constatare ne duce prezenta in inventarul arheologic local a descoperirii unor obiecte, embleme si figurari, presupuse a fi totemice. Si, in functie de toate aceste presupuneri, ca un coronament al lor, descoperirea unor premituri si prerituri totemic, in parte discutabile.

Pentru a sesiza in ansamblul lui sistemul de totemuri ce ar fi putut sta la baza conceptiei magico-mitologice predace, ne propunem : 1) sa încercam sa inlocuim inventarul pieselor totemice deja cunoscute si al celor socotite probabile; 2) sa cautam in aceste piese de inventar sa surprindem corelatia virluala sau realã ce eventual ar alcatui o familie de totemuri; 3) sa actualizam aceasta familie de totemuri pentru a descoperi astfel structura nnui sistem de totemuri predace; si 4) sa schitam ce s-a pastrat din acest sistem de totemuri sub forma de relicte etnografice si reminiscence folclorice si de artã popularã intr-o mitologie daca ºi daco-romana si eventual în mitologia românã.

Printre totemurile atestate direct sau indirect de sursele de documentare stiintifica mentionate, apoi de cele sugerate de ecologia culturala carpatica, ca si de reprezentarile mitice ale acestei ecologii, se intrevad unele totemuri susþinute de figurãri megalilice, de obiecte sacre, de figurine si insemne rituale, de amulete si talismane.

3. Fitototemuri — În ordine istorica aceste atestari se refera intii la sistemul fitotemurilor, apoi la sistemul zoototemurilor si in cele din urmã la astrototemuri.

Intr-o sinteza partiala de mitologie romana intitulata Coloana cerului am prezentat aspectele particulare ale ,,mitologiei botanice" pe ,,teritoriul Daciei preromane, romane si romane feudale". Cu aceasta ocazie am analizat in ce consta, totemismul botanic in general, si totemismul arboricol, in special. Am sustinut atunci ca ,,totemismul arboricol este un aspect inedit al complexului animologic relativ la cultura general umana de tip gentilic, proprie comunei primitive".

In procesul domesticirii unor arbori salbatici, localnicii au urmarit indeosebi calitatile arboricole reale, la care au adaugat alte calitati prezumtive, deziderative sau fauteziste: de reprezentare vegetala a unor forte supranaturale, de create mitopeica, de rudenie de rang vegetal cu omul, de simbolism magico-vegetal etc. Din transgresarea calitatilor prezumtive, deziderative sau fanteziste se elaboreaza conceptele de arbore totem (integral si partial. În esenta lui, arborele totem partial se refera la elementele constitutive ale arborelui cu valente totemice partiale (trunchiuri, radacini, frunze, flori, fructe etc.).

Pina in prezent nu posedam suficient documente pentru a trece in revista majoritatea totemurilor arboricole integrale sau partiale de pe teritoriul Daciei primitive, insa datorita descoperirilor arheologice bogate, provenite din sapaturi efectuate recent, putem presupune ca din fondul arboricol carpatic o buna parte din speciile locale au generat totemuri arboricole predace.

Intre fitototemurile ce reflecta flora Daciei preistorice avem in vedere plantele salbatice, domestice si fantastice (mãtrãguna, rodul pãmintului etc.). Fitototemurile salbatice si domestice sc integreaza in mediul ambiant carpatic, cele prezumtive, deziderative sau fantastice sint inadecvate mediului, rezultatc din impacturi cu superstiþiile si credinþele analoage unor popoare migratoare din preistorie.

Din seria arborilor totemici recrutati din flora carpatica, proveniþi din arbori sacri de origine preistorica ar putea fi considerati : bradul, stejarul, plopul, salvia, alunul deoarece acestia au pastrat in superstiþiile, datinile si traditiile poporului roman urme care le atesta un trecut memorabil.

Ne oprim cu precadere la brad, deoarece acesta prilejuieste cel mai frecvent si mai semnificativ totem arboricol, integral sau partial, in epoca neolitica, a bronzului si chiar a fierului.

Totemul arboricol integral al bradului a fost redat sub variate forme artistice in materialele arheologice, in inciziile sau picturile parietale ale unor pesteri din Carpati si Dobrogea, pe figurine, in amulete sau talismane si in unele stampilari descoperite pe fragmente sau cioburi de vase sau piese nedefinite functional.

Imaginea bradului ca totem la unele triburi primitive autohtone se întilneste in neolitic si tatuatã pe corpul uman reprezentat de unele figurine. Catre aceasta constatare ne duc descoperirile relativ recente ale unor ideograme premitice pe figurine ce apartin mai multor ,,culturi arheologice": cultura Hamangia, cultura Boian, cultura Gumelnita, cultura Cucuteni etc. Pentru cultura Hamangia intalnim ideograma bradului in chip de lamda pe o cupa de lut ars; pentru culturile Boian si Gumelnita intalnim imaginea incizatã sau desenata a bradului pe resturi ceramice, vag definite functional; pentru cultura Cucuteni A, intalnim o figurina de lut are, descoperita la Ruginoasa, cu figurarea geometrizatã a bradului intreg, pe pintece si piept etc.

Dar totemul bradului poate fi descoperit si reprezentat, sub forma partiala, de o ,,ramurica de brad", ,,frunza de brad" etc. Ceramica daco-getica rituala preia aceasta reprezentare fitototemicã si o transsimbolizeazã in produsele ei funerare cu motivul ramuricii de brad incizate in interiorul vaselor de cult sau in exterior (al unei cãtui de lut descoperita la Cetateni — Arges). Cu ramurica de brad in mina este reprezentata, ceva rnai tirziu, in mitologia traca, zeita Bendis, care corespunde in mitologia greaca anticã tirzie zeitei Artemis.

In imaginatia mitopeica a predacilor bradul capatã mai multe valente simbolice: de reprezentat al lumii vegetale carpatice, de expresie plastica a puterii mirifice a vegetatlei si mai apoi a daimonologiei vegetale; de simbol al relatiilor si comuniunii omului cu lumea vegetala; de blazon al economiei domestice de grup social (ginta si trib); de transsimbol al exogamiei comunitare.

Totemismul arboricol al bradului la predaci pune premisele cultului arborilor sacri si al dendrolatriei, care vor lua mai apoi, in perioada daca, forme plenare in conceptia si viziunea dacilor propriu-zisi. Conceptul, structura si analiza semiotica a totemismului arboricol al bradului trebuie considerate ca reflex teoretic al stadiului ,,complexului animologic" din care face parte arborele-totem.

In structura ei primara, figurarea bradului capata in conceptia si viziunea mitopeica a dacilor fantasma arborelui cosmogonic in Carpati (asupra acestui aspect genuin preistoric al mitologiei române vom insista in capitolul consacrat cosmogoniei mitice la români), care strabate cerurile cu coroana lui plinã de astri si fapturi miraculoase; sub coroana lui protejeaza ginta sau tribul, cu eroii lor civilizatori sau salvatori si sub radacinile lui adaposteste o lume subterana, a demonilor, nedefinita ca atare. Arborele cosmic, bradul, este inca din neolitic suportul ideativ al unei mitologii fitozoologice particulare in regiunea noastra istorico-culturala, sud-estul Europei.

4. Zoototemuri. — Cea de-a doua categorie de totemuri care releva elemente si aspecte do mitologie totemica este de ordin zoomorf. In general zoototemurile si totemurile particulare animaliere an fost sesizate, direct sau indirect, de istorici (Istoria romdnilor, Istoria civilizatiei autohtone, Istoria culturii], in lucrari de arheologie preistorica si in lucrarile noastre de etnologie mitologica parþiala (Figurarea mîinii in ornamentica popularã românã; Mãstile populare ; Caii fantastici in medicina populara etc.).

Desi studiul elementelor si aspectelor zoototemismului se bucura de o literaturã mai bogata, unii din istoricii mitologiei acestei perioade combat, altii consemneaza cu prudenãl si altii atesta prezenta totemurilor zoomorfe la predaci. Din prima categorie face parte, printre altii, si Al. Nour, care sustine : ,,se pare ca aninialele-totem nu au existat niciodata in credintele religioase ale bastinasilor nostri, intrucit ei, ca popor de conceptie uraniana, au adorat de foarte timpuriu fortele naturale care puteau sta in directa legatura cu viata lor simpla dc muncitori ai pamintului". Aceasta atitudine ipotetica este infirmata de acelasi autor intr-o alta lucrare, in care sustine posibilitatea ca ,,unele animale sa fie considerate totemuri pe care credinciosii sa le sacrifice cu scopul de a se impartasi din divinitatea lor".

Din categoria lucrarilor care consemneaza prezenta totemurilor zoomorfe si a supravietirilor lor ca relicte etnologice fac parte cele consacrate mastilor populare. Într-o asemenea lucrare, noi analizind structura istorica a mastilor primitive pe teritoriul Daciei am sustinut ca ,,travestirea (. . .) tinea de vechi credinte si simboluri (totemice) sau de reprezentari plastice ale unei zoolatrii locale, [si ca] unele jocuri sau ceremonii cu masti presupuse arhaice au putut prefigura aspecte si forme dintr-un eventual totemism local".

Si zoototemurile, ca si fitototemurilo, pot reflecta animale salbatice, domestice si fantastice. Zoototemurile salbatice si domestice sint tipice in perioada preistorica, pentru ca reprezinta modalitati biotopice din fauna carpatica. În schimb, zoototemurile fantastice sint atipice, pentru ca nu sint comune întregului ev primitiv, ci se intilnesc ici si colo, in timpul si spatiul carpatic: unele provenind din fantazarea asupra zoototemurilor salbatice si domestice si altele provenind din influentele, contaminarile si calculele rezultate diu impactul cu unele popoare migratoare pe teritoriul Daciei preistorice.

In ultima sinteza asupra istoriei comunei primitive pe teritoriul României, realizata de trecerea de la consemnarea cu prudenta la atestarea prezentei unor totemuri de animale salbatice, prioritatea este acordata bovideelor.

,,Ca animal sacru, daco-getii aveau bourul sau zimbrul, pe care-l gasim ca punct central pe invelisul de fier al unui scut aflat la Piatra Rosie. Bourul era un animal raspindit in padurile Daciei si Traciei si se bucura, ca si taurul, in general, de o specialã cinstire religioasa la daco-geti (dintr-un vechi simbol totemic?). O stire pastrata in Anthologia Palatina- VI, p. 332 — ne informeazã ca un corn de bour, imbrãcat în aur, luat din tezaurele dacice, a fost inchinat de Traian lui Zeus Cassios de linga Antiochia".

Cercetarile de arheologie si paleontologie zoomitologica pe teritoriul Daciei preistorice ne coufirma prezenta unor bogate seturi de figurine si amulete de bovidee, ale caror explicatii converg spre interpretarea lor ca totemuri si folosirea lor in prerituri, de cult domestic, de cult funerar sau de cult al naturii. Iar cercetarile comparativ-istorice de paleontologie ne releva folosirea figurarilor de bovidee in efigii integrate sau partiale, in masti-costume sau mascoide, in protoane si anse cu motive de coarne, in scopuri evident magico-mitologice, ale caror sensuri s-au picrdut. Unele transfigurari tirzii au promovat transsimbolizãri mitice ce au supravieþuit in relicte etnografice si reminiscence folclorice pina in pragul secolului nostru.

Consemnat si atestat ulterior este si totemul lupului. Interpretînd mentiunile lui Strabon asupra numelui etnic al dacilor, Mircea Eliade susþine ca acesta este numele unui trib trac din Carpati, datorita credinþei ca membrii lui se aseamana lupilor, pentru ca acþioneaza violent ca si o haita de lupi si pentru ca aveau si capacitatea miraculoasa de a se transforma ritual in lupi. Numele tribului a fost intarit de constituirea lui ,într-o confrerie secretã de luptãtori" (un fel de Mannerbunde) care se comporta in lupta ca o hoarda de carnasieri, posedaþi de ceea ce s-a numit mai apoi furor heroicus. Nenumarate "triburi cu nume de lupi sînt atestate si in regiuni mai indepartate (de Dacia), ca in Spania (Loukentioi si Lucenses), in Galaecia celtiberica, in Irlanda si Anglia. De altfel acest fenomen nu este limitat numai la indo-europeni".

Insignele sau emblemele totemice ale acestei confrerii erau maciuca si stindardul în forma de balaur cu cap de lup. Se intelege ca la daci ,,lupul juca un rol important" in ritualurile sacerdotale, ca si in cele razboinice. Premitul totemului de lup poate fi omologat cu mitul zeilor razboiului la traci: Kandaon, Daunus etc., adica cu stramosii mitici deveniti mai apoi zei de factura lykomorfa.

Totemul ursului este si el consemnat si atestat ca atare pentru rolul lui semnificativ in viata unor triburi trace. Din relatarile tarzii ale lui Porphyrus reiese ca Zalmoxe se tragea dintr-un trib care folosea totemul ursului. Porphyrus sustine chiar ca numele lui Zalmoxe vine de la cuvintul trac Zalmos, care inseamna piele, vesmant de piele, nebridã in termenii grecesti, cojoc in termenii actuali. Comentariile cele mai recente la aceste relatari sint in masura sã justifice premitul totemic al ursului la daci. Aceasta denumire consemnatã de Porphyrus "se acorda cu o anecdota, dupa care, la nasterea lui, o piele de urs a fost zvirlitã pe Zalmoxe". Unii oameni de stiinta (Rhode, Deubner, Kazarow etc.) au dedus din aceasta etimologie ca Zalmoxe era la, origine un zeu-urs (Barengott, vezi Clemen, Zalmoxis). Ipoteza a fost reluata de Reys Carpenter, care aseaza pe zeul get printre alti 'sleeping bears'. Pentru aceasta Reys Carpenter fundeaza cultul mitologic al lui Zalmoxis pe cultul ursului totemic la geto-daci. Zalmo si pentru Reys Carpenter inseamna piele, iar olxis inseanma urs. In aceasta interpretare, zeul dac transsimboliza un vechi simbol totemic trac al ursului carpatic.

Printre zoototemurile locale trebuie mentionat si sarpele, in forma, lui naturala sau in aceea fantastica de balaur. Sarpele in forma naturala a fost sesizat ca simbol tribal pe scuturi si vase. Iar sarpele fantastic, ca imagine exacerbata serpentimorfa, a fost considerat de arheologi, inca din Hallstatt, ,,un animal simbolic al localnicilor din Carpati".

Primul dintre arheologii care a luat in consideratie problema animalelor totemice si a tabuurilor corespunzatoare a fost Vasile Parvan. În Idei si forme istorice, Vasile Parvan prezinta totemismul si tabuismul ca fenomene complementare ale religiozitãtii primitive, iar in Getica incearca sa explice stindardul cu chip de balaur dacic ca signum de ordin totemic mostenit de daci de la antecesori.

Totemul sarpelui supravietuieste in faza etnogenezei dacilor, in douã variante : una de sarpe celest, aerian, ca metamorfoza a unei divinitati meteorologice - ce reprezinta fulgerul, si alta de sarpe terestru, mai precis subpamintean ca figurare teriomorfa a forþei chtonice. Asa se explica, cum vom vedea in partea consacrata mitologiei dace, ca stindardul dac mosteneste unele trasaturi imprimate de totemul sarpelui celest in constiinta mitologica a bastinasilor. Iar figurarea iconografica a Cavalerului trac mosteneste in reprezentarea arborelui sacru incolacit de un sarpe trasaturile imprimate de totemul sarpelui terestru. Si chiar demonul pontic serpentiform ilustrat plastic la Tomis mosteneste aceleasi trasaturi totemice ale sarpelui fantastic predac.

In seria presupuselor zoototemuri salbatice trebuie sa mentionam si pe cel al cerbului. S-au descoperit pe teritoriul Romaniei figurine zoomorfe care inchipuie imaginea cerbului. Dintre legendele consemnate de scriitori greci antici, poetii Pisandru si Pindar, istoricul Pherechidis, toti se refera la o cerboaica de aur care apara gurile Dunarii. Dupa aceasta legenda, socotita geto-scitica, nimfa Taigeta, iubita lui Zeus, inchinase zeitei Ortaisa (un fel de Artemida), in orasul Istria de la gurile Dunarii, o cerboaica cu coarnele de aur ca sa apere Delta. Cerboaica cu coarnele de aur avea calitati exceptionale, fapt care determina pe regele Teseu al Atenei sa porneasca la vinatoare. Cerboaica aceasta din descrierile mitografilor antici era probabil reprezentarea totemica a regelui Deltei stravechi.

Peste totemul cerbului carpatic s-a suprapus mai tirziu, in epoca daca, totemul cerbului Celtic, care a intarit imagologia totemica a primului.

Totemul calului nu trebuie uitat. Îl intilnim ca emblemã a capeteniei, a sefului de trib, in sceptrul de piatrã cu efigie de cap de cal si, probabil, in sacrificiile animale, aduse inceputurilor cultului solar.

5. Astrototemuri. — Dintre astrototemurile indigene preistorice mentionãm cu rezerve pe cel al soarelui si lunei. Daca aceste astrototemuri au fost incluse in mitologia totemica predaca, atunci se explica transsimboliarea in mitologia daca a imaginii lor antropomorfice si a cultului lor în Carpatii Daciei preistorice.

Nu toate atestarile emblemelor totemice asupra fito-, zoo- si astro-totemurilor predace se refera la embleme totemice care ar putea sa le corespunda. Aceasta pentru ca sint totemuri fara embleme si embleme comune mai multor totemuri diferite.

Dintre emblemele totomice considerate ca atare redam doua specii: unele figurative, care roproduc la modul naiv-realist imaginea plantei, animalului sau astrului totemizat, si altele simbolice, care reproduc la modul eidetic semnificaþia plantei, animalului si astrului de baza. Emblemele totemice simbolice sint in general geometrice, cele alegorice sint iconice.

Din categoria emblemelor totemice figurative, cele arboricole sint mai raspindite. Acestora le urmeaza, in ordine descrescanda, emblemele totemice zoomorfe. lar din categoria emblemelor totemice astrale, mai raspindite sint cele geometrice.

6. Tatuajul totemic. — Descoperirile arheologice de pe teritoriul Romaniei, pentru epocile neoliticã, a bronzului si a fierului ne confirma existenta unui tatuaj complex, in care predomina emblemele totemice. Toate aceste soiuri de tatuaj au fost interpretate de istorici, de geografi si literati ai Greciei antice si scriitori latini, pentru populatiile predace sau migratoare din Dacia preistoricã.

Din analiza comparativ-istorica si structural-functionala a acestui tatuaj comunitar gentilic sau tribal se desprind citeva forme incipiente ale unui sistem de totemuri de clan si trib, deveuite mai apoi, pentru autohtoni, bunuri premitologice.

In studiul Mastile populare am schitat in linii mari caracterul totemic al tatuajului folosit in travestirile prosopoforice, militare si civile. ,,Omul primitiv se tatua, integral sau partial, pentru ca sa se deghizeze magic, ca sa-si insemne corpul cu embleme gentilico-tribale si ca sa se impodobeasca din orgoliu sexual. Deghizarea lui prin tatuare se facea in special din perioada initierii pina la maturitate. Spre deosebire de barbati, care isi tatuau intregul corp, femeile isi tatuau numai partile ce le scoteau in evidenta gracilitatea : pieptul, sanii, pubisul, fesele, coapsele si pulpele. Barbaþii îsi tatuau intregul corp, mai des fata. Tatuajul feminin era in esenta lui de ordin sexual; in substanta lui interveneau si elemente de ordin artistic. Barbatii se tatuau mai ales pentru practicarea magiei medicale si razboinice. In aceste ultime cazuri, tatuajul era atit de incarcat, incit facea sa dispara sub arabescurile lui trasaturile fizionomice. Uneori tatuajul se realiza prin inciziuni adinci in pielea fetii si a corpului, incepind din copilarie si durand pana la maturitate. Aceastã repetare an de an a tatuarii se termina printr-un fel de sculptura in piele. Fiecare însemn tatuat purta un nume si indeplinea in economia ornamentalã a tatuajului un anume rol ideogramic. Cine cunostea semnificatia deosebita a motivelor astfel tatuate putea citi titlurile gentilico-tribale ale posesorilor, geneologia lor totemicã si preferintele personale. Tatuajul ca procedeu de deghizare integrala a corpului sau numai facialã a fost transmis mai apoi in alcatuirea mastilor-costume, a mastilor de cap si a mastilor de fata prin decalchierea striaturii, scarificarilor si inciziunilor pielii". Din cultura daca se pot urmari resturi de tatuaj facial gravate pe cnemide de argint aurite, descoperite la Hagighiol, Constanta.

Deci, in perioada primitivã tatuajul a fost un semn distinctiv intre clanuri si in cadrul triburilor, intre straturile sociale incipiente din stirpele de neam. Ca semn al stirpei de neam era efectuat in timpul ceremoniilor de iniþiere (sexuala, maritala, razboinica) pentru a indica protectia totemica. Tatuajul reprezenta, în majoritatea cazurilor, semnul profan al totemului si semnul tolemului sacralizat. În aceste doua cazuri, simbolismul tatuajului desemna un mod de integrare in si de identificare cu unitatea sociala in care se crease, printr-o scriere criptica sau o transcriere ideogramica. Era un instrument de comunicare profana sau sacra, o invocatie apotropaica sau tropeica. In toate aceste cazuri grafia tatuajului reda, la modul plastic, un continut magico-mitologic de consacrare potentiala a unui rang, a unei forte, a unui privilegiu.

Sub raportul continutului, tatuajul masculin era heraldic si hieratic, cel feminin era sexual si artistic. Si in privinta tehnicii tatuarii erau deosebiri intre tatuajul barbatilor si femeilor. Tatuajul in puncturã si in bumburi era preferat de femei, cel in cusatura, in curele si sculptat, de barbaþi. La barbati tatuajul incadra simbolul totemic, la femei imbraca unele parti ale corpului care erau tabu, care trebuiau oarecum ascunse vazului barbatilor.

Sistemul motivelor geometrice in tatuaj permitea o figurare mai stilizata. Pentru elucidarea unor aspecte ale tatuajului sacru de tip totemic in Dacia preistorica, ne vom opri indeosebi la formele documentate arheologic, cautind sa subliniem elementele lor esentiale, care degaja structuri mitologice.

In esenta lui acest tatuaj totemic predac a fost formal un tatuaj simplu, pictat sau incizat, si complex, cu incizuni abundente si umplute cu culoare. Inciziunile abundente aveau un caracter criptic, cifrau in ele embleme totemice. In acest sens ne referim la tatuajul realizat din motive geometrice asezate simetric pe umeri (cercuri concentrice), pe corp (linii in zig-zag neregulat), pe abdomen (spirale), pe coapse si pulpe (liniatura inchisa in triunghiuri isoscele pentru a imita silueta sau ramura de brad) folosit in compozitia figurinelor antropomorfe de lut (bust barbatesc, statueta feminina) ce tin de cultura Vinca, de cultura Vinca-Turdas, de cultura Cucuteni A, de cultura Gumelnita A etc.

Eugen Comsa si Octavian Raut prezinta citeva figurine apartinind culturii Vinca descoperite la Zorlentu Mare (judetul Caras-Severin), pe frunþile carora se intrevede un tatuaj geometric, liniar, care ,,dupa toate probabilitatile (...) oglindeste obiceiul oamenilor din perioada (neolitica) de a se tatua pe frunte".

Vladimir Dumitrescu socoteste ca ornamente incizate pe statuetele culturii Cucuteni (faza A — B) ,,pot fi considerate mai degraba reprezentarea tatuajului decit indicarea costumului" si printre emblemele de tatuat considera si pe cele lasate de pecetele de lut ars, numite pintadere.

Un aspect al tatuajului totemic nesesizat de arheologi este sublinierea gurii cu gaurele in sculpturile miniaturale de tip Gumelnita.

"Se pare insa ca tatuajul a durat destul de mult pe teritoriul tarii noastre, deoarece intr-un mormint tumular de la Hagighiol (Dobrogea), aparþinind unui principe trac Cotys, datat in secolul al IV-lea i.e.n,, Ion Andriesescu a gasit, printre alte podoabe, un coif si doua cnemide (jambiere metalice) de argint (...). Una din cnemide figureaza, in partea ei superioara ce acopera genunchiul, chipul unui tinar luptator tatuat. In esenta lui, tatuajul geometric realizat din dungi aurite sau date cu bronz, contrastind cu tenta fierului oxidat in negru, estc cel mai splendid document [arheologic] ce il posedam in prezent. Figura tinarului luptator tatuat dispare sub liniatura regulata a insemnelor rituale ale tribului local ".

In tatuajul facial descoperit pe statuetele de la Gumelniþa si cel de pe chipul tinarului luptator figurat pe cnemida de la Hagighiol exista similitudini de structurã si functiune. În ambele cazuri sint inciziuni orizontale ce pornesc de pe nas pe obraji. Aceasta tehnica a tatuajului denota o continuitate de ordin ritual in evoluþia unor triburi carpatice inrudite prin simbolismul lor totemic.

7. Tatuajul heraldic. — Aceasta forma de tatuaj este menþionata pentru aceleasi epoci de opere literare si istorice grecesti antice referitoare la populatiile de pe teritoriul Daciei, care completeaza astfel imaginea celor relatate de arheologi. Ne referim in primul rind la tatuajul agatirsilor, getilor, tracilor si locuitorilor lstriei si in al doilea rind la tatuajul ilirilor .

Pompeius Mela sustine cã ,,agatirsii isi tatueaza fata si mãdularele, mult sau mai putin, dupã consideratia de care se bucura fiecare de pe urma stramosilor sai ; de altfel toti au aceleasi semne si ele sint de asa naturã incit nu pot fi sterse prin spãlare". Artemidor din Daldis precizeaza : ,,la traci sint tatuati copiii nobili, iar la geti sclavii". Herodot considerã "tatuajul semnul neamului ales, cel netatuat fiind om de rind". Dupa Clearch din Solnoi "nevestele scitilor au tatuat [punitiv] femeile trace ( . . .) Femeile trace care fusesera [astfel] batjocorite au sters [urma] nenorocirii lor intr-un fel special, gravînd desene si pe restul pielii, pentru ca semnul insultei si rusinii ( ...) sa stearga ocara prin (...) podoaba". Strabon relateaza cã toate neamurile se tatueazã ; Dion Chrysostomos scrie ca in Tracia „ femeile libere [sint] pline de semne facute cu fierul rosu si care cu cat au mai multe semne si mai variate, cu atita se arata a fi mai nobile"; Plutarch cã ,,tracii (...) pana astazi isi tatueaza femeile, ca sa-l razbune pe Orfeu"; Porphyrios foloseste o mentiune a lui Dionysophanes, ca Zalmoxis ,,a cazut in miinile hotilor si a fost tatuat, cind s-a facut rascoala impotriva lui Pitagora, care a fugit, si si-a legat fata din pricina tatuajului". S-ar putea însa ca Zalmoxis sa fi suferit, mai ales, un tatuaj sacerdotal in perioada initierii sau consacrarii lui pitagoreice in scoala tacerii, tehnica rituala folosita in Egipt, India pentru consacrarea in sacerdotiu. Aristofan, la randul lui, relateaza ca ,,locuitorii de langa Istru [Dunare] se tatueazã, si se imbraca in vesminte colorate"; si cã ,,atunci cand cineva mai mare la istrieni este numit 'cel alb', aeeasta i se spune in mod ironic, ca si cum ar avea fruntea curata si alba, ceea ce trebuie dimpotriva sa se înteleaga ca este tatuata".

In privinta tatuajului punitiv la iliri, el era similar celui folosit la traci ; iar la sciti tatuajul era aplicat la sclavi si numai punitiv la oamenii liberi.

Din toate aceste indicatii antice reiese cã tatuajul se aplica pe fatã si corp, intii ca semn de neam (ginta sau trib), apoi ca semn de ales (categorie sociala, capetenie etc.) si numai rar ca podoaba. Trecerea de la tatuajul emblematic de tip totemic la tatuajul genealogic (de castã sau categorie sociala) si de la acesta la tatuajul ornamental se face treptat.

In corelatie cu familia de totemuri se gasesc totemurile presupuse ca atare, consemnate partial sau atestate direct sau indirect de materialele documentare de care dispunem pina in prezent? Se poate susþine ca alcatuiesc familii de totemuri, unitare si inchegate pentru fiecare trib? Se degajã din analiza unei familii de totemuri o concepþie magico-mitologicã comunã, care le dã substrat spiritual, unitate de viziune culturalã , expresie plastica si actiune coordonatã?

Totemurilo inventariate de noi poseda o infrastructura ecologica bine determinatã in timp si spatiu de conditiile pedoclimatiee locale. Ele aparþin, prin prin conþinutul lor ideativ, morfologia si simbolul lor ecologiei culturalecarpatice. Bradul si stejarul, plopul si salcia caracterizeaza fitogenia teritoriului Daciei preistorice, precum bourul, zimbrul, lupul si ursul, cerbul si calul, sarpele si uliul caracterizeaza zoogonia aceluiasi teritoriu.

Între fitostructura, zoostructura si astrostructura teritoriului Daciei primitive exista o corespondenta biogenetica perfecta. Speciile respective se sprijina unele pe altele si se completeaza reciproc. De aceea totemurile lor sint corespunzatoare, nu se contrazic, nu se exclud si nici nu se anulezã reciproc. Dimpotriva, se completeaza unele pe altele si alcãtuiesc o unitate organica bine inchegata, pe care o numim familia totemurilor predace. Insã aceastã familie de totemuri nu a fost incremenitã in formele ei genuine, ci a evolual, s-a dezvoltat in timp dupã legile evoluþiei oricarei forme de cultura. Dinamismul familiei de totemuri ni se dezvaluie astazi in analiza paleontologica a etapelor si stadiilor ei de dozvoltare ca embleme si insemne heraldice de ordin sacerdotal, militar, etnic.

Modul cum indigenii au conceput si reprezentat plastic protototemurile si din acestea arhetotemurile ne face sa cugetam la conceptia magico-mitologicã unitara care le-a promovat. Totemurile inventariate de noi converg ideativ, pentru ca in preistorie sint subsumate acelorasi categorii dialectice ale gindirii mitice. Si ceea ce este rnai semnificativ, pentru ca se mentin in interdependenta stringenta, chiar si in formele lor heraldice sau in cele ulterior sofisticate in contactul cu cultura unor popoare migratoare ce au strãbatut teritoriul Daciei preistorice. Totemurile bãstinasilor au eliminat sau au polarizat in jurul lor totemurile migratoritor, a caror imagine a devenit antfel compozita, dar schitata pe aceleasi elemente de ordin magico-mitologic local. Simbolismul totemurilor indigene a evoluat in parte in heraldicã si in parte in traussimbolism mitic la protodaci si chiar la daci. Evolutia a suferit perturbari si crize de dezvoltare ce privesc mai putin continutul lor spiritual si mai mult reprezentarea lor formala. Însa in acoasta evoluþie au ramas suificiente puncte de reper pentru trecerea de la forme incipiente la arhetipurile de totemuri locale, care au intrat apoi in mitologia daca drept personificari mitice.

Paralel cu totemismul se dezvolta tot mai multe elemente de mitologie a morþii. Apar noi rituri si reprezentãri despre moarte.

"Reprezentarile despre lume si viata ale omului neolitioc corespund si ele nivelului de dezvoltare a fortelor si relatiilor de productie. In legatura cu cultivarea plantelor si cresterea animalelor domestice, al caror rol in asigurarea hranei si a rezervelor de hrana era esential, se raspandesc anumite practici legate de cultul fecunditatii si fertilitãtii. Se cristalizeazã din ce in ce mai clar anumite reprezentãri cu privire la viata si moarte. Încã din perioadele anterioare se formase reprezentarea primitiva despre existenþa dubla a fiintei umane: corp material si umbrã. Asa se explica faptul ca in epoca neolitica apar si pe teritoriul Romaniei, alaturi de asezarile comunitatilor omenesti, adevarate cimitire, lacase ale celor morti. Un asemenea cimitir a fost descoperit in ultimii ani la Cernavoda, unde au fost sapate aproximativ 300 morminte de inhumare si un altul intr-un ostrov din lacul Boian (Varasti). Pe alocuri insa se mai intilnesc inca si morminte izolate, de obicei in preajma locuintelor, sau chiar sub ele, in apropierea vetrelor sau sub podine. Cultul fecunditatii sau al femeii-mame si-a gasit expresia in numeroasele figurine antropomorfe feminine descoperite in toate culturile neolitice, unele avind trasaturi relative destul de pronuntate".

8. Scrierea pietrografica de la Tartaria. — Nu putem incheia conspectul milologiei predace fara a mentiona o descoperiro exceptionala in acest domeniu, care apartine arheologiei romane : scrierea pietografica.

In 1961 N. Vlassa a descoperit in sapaturile arheologice intreprinse în satul Tartaria (judetul Alba) trei tabliþe de lut ars (teracota) care dupa dinsul fac parte integranta din stravechea "cultura Turdas", care cu tot atit de stravechea cultura Vinca alcatuieste un complex cultural neolitic propriu sud-estului Europei. Printr-un consens arheologic unanim, s-a ajuns la concluzia ca tablitele aparþin mileniului VII — VI i.e.n.

Au fost excavate intr-o groapa cu cenusa alaturi de citeva statuete-idoli si oase de om matur, dezmembrate si calcinate. Doua tablite sint rectangulare (din care una prevazuta cu un orificiu median) si o tablita circulara (cu orificiu lateral). Sint din lut ars, de dmensuni mici : placuþa circulara cu diametrul de 6,6 cm si cele rectangulare, cea mai mica neperforata, de 5,75 x 4,15 cm, iar cea mai mare perforata, de 6,8 x 3,7 cm. Prezinta o structure protoliterata, un inceput de scriere pictografica, anterioara sau cel mult paralela, nu identica cu structura protoliterata a placutelor sumeriene.

Rezultatele investigatiei lui N. Vlassa an fost comentate de oamenii de stiinta straini, care au ajuns cam la aceleasi concluzii. E vorba de ciþiva cercetatori maghiari: Ianos Makkay, Ezven Nustupny, iugoslavi: Jovan Todorovic, americani: S. Hood, David Whipp, sovietici: T. S. Passek, V. Titov, Boris Perlov etc.

Toþi comentatorii au acceptat concluzia ca placutele de la Tartaria fac parte dintr-un complex cultural ce tine atit de cultura Vinca, cit si, mai ales, de cultura Turdas.

La inceputul secolului al XX-lea au fost descoperite in judetul Hunedoara citeva vase cu insemne pictografice care seamana cu scrierea pictografica iradiata de cultura babiloniana si caldeana.

Concluziile trase de N. Vlassa in studiile lui de cronologie stratigrafica si de analiza a tablitelor de lut au fost comentate de sumerologul V. Titov, care constata simililudini de structura pictografica.

Pentru continutul lor inedit redam constatarile lui V. Titov, dupa consemnarile lui Boris Perlov: 1) ,,Tabliltele de la Tartaria sint un fragment diritr-un sistem de scriere larg raspandita, de origine locala; 2) textul unei tãblite enumara sase totemuri antice, care coincid cu manuscrisul din orasul sumerian Djemdet-Nasra si de asemena cu imprimarile ce aparþin culturii Keres; H) semnele de pe aceasta tablita trebuie citite in cerc, in sensul contrar miscarii acelor de ceasornic; 4) continutul inscriptiei (daca e citit in sumeriana) este intarit de descoperirea in aceeasi Tartarie a unui schelet dezmembrat al unui barbat, ceea ce implica existenta, la anticii tartarieni, a unui ritual antropofagic; 5) numele zeului local Sane este identic cu numele zeului sumerian Usmu. Aceasta tablita a fost tradusa astfel: In (cea de-a) patrusprezecea domnie pentru buzele (gura) zeului Sane cel mai varstnic dupa ritual (este sau a fost) ars. Acesta-i al zecilea. Atunci ce tainuiesc totusi tablitele de la Tartaria? Un raspuns precis nu exista deocamdata. Dar este limpede ca numai studierea intregului complex al monumentelor culturale Turdas-Vinca (de care e legatã si Tartaria) poate sa ne apropie de dezlegarea tainei celor trei tablite de lut".

Din descifrarea textelor de pe tablite rezulta urmatoarele:

«Pe prima tablitã dreptunghiulara e insemnata intruchiparea simbolica a doi tapi, intre dinsii e asezat un spic. Poate ca intruchiparea unor tapi si a unui spin a reprezentat simbolul bunastarii obstii, la baza careia se afla ocupatia lor cu agricultura si cresterea animalelor. Dar s-ar putea sa reprezinte si o scenã de vinatoare, dupa cum crede N. Vlassa. E interesant ca un subiect de acelasi fel se intilneste si pe tablitele sumeriene.

A doua tablitã e impartita prin linii orizontale si verticale in sectoare nu prea mari. În fiecare sector sint zgiriate diferite imagini simbolice. Acestea nu sunt totemuri?

Cercul totemurilor sumeriene e cunoscut. Si daca se compara desenele de pe tablita noastra cu imaginea de pe vasul ritual, gasit in sapaturile de la Djemdet-Nasra, vom remarca din nou o coincidenta izbitoare. Primul semn de pe tablita sumeriana e un animal, mai mult ca sigur un ied, al doilea reprezinta un scorpion, al treilea, dupa toate probabilitatile, un cap de om sau de zeu, al patrulea simbolizeaza un peste, al cincilea o constructie, al saselea o pasare. Astfel se poate presupune ca pe tablita sint insemnate totemurile : ied, scorpion, demon, peste, ,,adanc-moarte", o pasare.

Pe a treia tãbtitã rotunda sint scrise urmatoarele: NUN, KA, SA, UGULA, PI, IDIM, KARA, I. ,,(De catre cele) patru conducatoare(,) pentru chipul zeului Sane (,) cel mai in virsta, (conducatorul-patriarhul-sacerdotul-preotul suprem(,) in virtutea adancei intelepciuni (,) a fost ars (,) unul".

Ce inteles poate avea aceasta inscriptie? S-o comparam cu documentul Djemdet-Nasra pomenit inainte. In acela se afla lista celor mai insemnate surori-preotese, care erau in fruntea a patru grupe tribale. Poate ca tot astfel de preotese-conducatoare s-au aflat si la Tartaria. Dar mai existã si o altã coincidenta. In inscriptia de la Tartaria este pomenit zeul Sane; ba mai mult, numele zeului e reprezentat intocmai ca la sumerieni. Judecind dupa toate acestea, tablita tartariana contine informatii scurte asupra ritualului uciderii si arderii unii sacerdot, care si-a savarsit slujba intr-un anumit termen al conducerii sale.

Ne intrebãm atunci cine au fost locuitorii stravechi ai Tartariei care scriau in sumeriana, in mileniul V i.e.n., cind despre Sumerul insusi nu se pomeneste incã?

Se impune de la sine o concluzie : inventatorii scrierii sumeriene au fost, oricit ar fi de paradoxal, nu sumerienii, ci locuitorii Balcanilor. Intr-adevar, cum poate fi explicat altfel faptul ca eea mai veche scriere din Sumer, datata din mileniul IV i.e.n., a aparut cu totul pe neasteptate si intr-o forma dezvoltatã? Sumerieini (ca si babilonieriii) au fost doar elevi buni, preluind scrierea pictografica de la popoarele balcanice si apoi dezvoltand-o in scriere cuneiforma ».

Janos Harmatta, reputat arheolog, a incercat si el sa descifreze textul tablitelor respective. «Pe bazã comparativa, fiind vorba de semne pictografice similare, el ajunge sa descifreze textul de pe tablita reclangulara, care in traducere romaneascã ar insemna : ,,A dat din fagaduinta zeului 5 vase cu unguent, 10 (mãsuri) de orz, 10 cai, orasul Unu", iar textul de pe cea de-a doua placuta ar fi : ,,Faina 60+10 (mãsuri)/ zeului Palil 20 (masuri) regelui pontif ; griu 60+2 (mãsuri/zeului Usmu/zeului Samos". Textele traduse — dacã vor fi confirmate - cuprind date impresionante si anume : un nume de asezare, nume de zei, existenta unui pontif. Este de pus un semn de intrebare in legatura cu primul text, deoarece in perioada data sapaturile arheologioe de la noi au scos la iveala numeroase oase de animale, din diverse staþiuni, dar pe ansamblu oasele de cai sint extrem de putine (inca nu se ºtie dacã sint de la cai domestici sau de la cai salbatici) si de aceea este greu de admis ca intr-un astfel de text — daca este local — sa se vorbeasca despre o ofrandã de 10 cai ».

Pentru mitologia predacã tãblitele de la Tãrtaria relevã trei aspecte mitice: 1) tabliþele perforate pot fi amulete (instrumente magico-mitice de tip apotropaic ce sc purtau atirnate la git pentru a apara de boli ºi pericole) sau talismane (instrumente magico-mitice tropaice ce reprezinta veneratia purtatorilor si faciliteaza comunicarea cu forþele supranaturale), iar tablita neperforata o scena iconicã; 2) locul in care au fost descoperite — groapa cu cenusa, cu idolii si oasele calcinate — remarca legatura lor cu ritul funerar local, ceea ce inseamna ca au fost piese de inventar funerar; 3) scrierea pictografica folosita pe ele prezinta doua tehnici grafice diferite : pe tablita rectangulara perforata o grafie figurativ-imagistica (idem pe tableta rectangularã neperforata) si pe tãblita circularã perforata o grafie liniar-afabeticã, ceea ce vrea sa insemne doua etape ale scrierii locale, care relateaza doua fapte de credintã mitica deosebite cronologic si implicit si de continut ; 4) ceea ce provoaca unelo nedumeriri in privinta. structurii grafice este lipsa in grafia figurativ-imagistica si in aceea liniar-alfabetica a geometrismului menadrospiralic, pe fondul pe care sint proiectate aceste scrieri.

Neolitizarea mitologiei predace impune sinteza datelor extrase din analiza culturilor proprii epocii referitoare la figurinele animaliere sau umane ca amulete, talismane sau idoli care incep sa defineasca anumite stari de credinta mitica : in riturile magico-mitologice legate de cultul paminului-muma (sacrificiile aduse pamintului : copii, barbati, capete de cornute, ingropate fie in incinta unei locuinte, a unei asezari sau in afara asezarii de tipul unui sat) ; in cultul mortii (prin inhumatie, in pozitii diferite, cu miinile inclinate diferit, in necropole organizate pe categorii de inhumati sau de incinerati-inhumati); sau in formele incipiente ale cultului solar (orientarea mormintelor spre rãsãrit).

La sfirsitul neoliticului, in perioada de tranzitie spre epoca bronzului, intervine patrunderea indo-europenilor pe teritoriul Daciei preistorice, in doua valuri, care sub raport mitologic aduc cu ele o zestre culturalã ce va intra in patrimoniul protodac si al etnogenezei.