Una din problemele dezbãtute mai mult de cãtre specialistii istoriei noas­tre vechi a fost aceea a unitãtii si gradului de dezvoltare a civilizatiei geto-dace înainte de cucerirea romanã si constituirea provinciei Dacia în cadrul Impe­riului roman (106 e.n.). La fel de discutatã a fost si problema existentei unor particularitãti zonale sau regionale care sã se integreze organic în marea unitate etno-culturalã geto-dacã.

Sãpãturile arheologice efectuate, începînd din 1960, la Ocnita (OcneleMari) jud. Vîlcea, si extinse treptat si la tinuturile învecinate, au adus o sumã de rãspunsuri la aceste întrebãri fundamentale pentru studiul etnogenezei noastre.

S-a dovedit, astfel, în chip documentat, cã întreaga zonã Ocnele Mari (Ocnita-Cosota) Rm. Vîlcea-Vlãdesti, Govora-Bîrsesti-Cãzãnesti a fost intens locuitã încã din epoca neoliticã si cã aceastã continuitate de locuire pe aceleasi meleaguri repre­zintã în acelasi timp si o continuitate cul­turalã si etnicã. În jurul anului 2000 î.e.n., se si puseserã bazele strãvechii vetre tracice în aceastã regiune. Aici se aflau atunci triburi de pãstori indoeuropeni, care au format miezul etnic al prototracilor; ei au fost primii ce au început sã exploateze marea resursã de sare de la Ocnele Mari-Ocnita, activitate ce va deveni un important factor economic în circuitul schimburilor intertribale din întreaga regi­une carpato-danubiano-balcanicã în epoca bronzului, întocmai ca în vremurile postantice. Odatã cu cristalizarea definitivã a culturilor si triburilor tracice, pe la jumã­tatea mileniului II î.e.n., zona aceasta s-a integrat în marea unitate de civilizatie din Carpati, de la Dunãre si Marea Neagrã, în jurul salinelor se constatã noi locuiri; fãrã îndoialã, folosirea zãcãmintelor de sare va fi luat o si mai mare dezvoltare, cunoscute fiind legãturile multilaterale si pe spatii din ce în ce mai vaste — inclusiv cu lumea micenianã — ale comunitãtilor tribale tracice nord-dunãrene.



De o parte si de alta a „coloanei vertebrale"



În prima epocã a fierului, (Hallstatt), care începe în jurul anului 1000 î.e.n., tracii din Subcarpatii vîlceni — populatie devenitã destul de densã — erau benefi­ciarii unei culturi superioare; este sufi­cient sã semnalãm aici descoperirea, la numai cîteva sute de metri de vechea ocnã, a unui „sat" tracic din sec. VI-V î.e.n., cu numeroase semibordee si colibe, continînd materiale superioare ca realizare si care se plaseazã pe firul unei perfecte continuitãti cu etapele anterioare. O altã serie de descoperiri arheologice fãcute în aceeasi asezare, care va fi cercetatã mai îndeaproape în anii urmãtori, documen­teazã tocmai aceastã trecere treptatã în sec. IV î.e.n. spre ceea ce arheologii numesc a doua epocã a fierului sau Laténeul geto-dac, si care dureazã în zona respectivã, fãrã nici un fel de întreruperi, pînã la cucerirea romanã, în întregul sãu, civilizatia geto-dacilor s-a dezvoltat în chip nemijlocit, organic, pe multimi­lenarul fond etno-cultural creat de traci, strãmosii directi si autentici ai dacilor.

Cercetãrile de la Ocnita au avut drept scop descoperirea si cunoasterea cît mai adîncitã a civilizatiei dacilor dintr-o regiune care a fãcut parte mai tîrziu din vatra de formare a poporului român. La Ocnita a fost identificat un întreg complex de asezãri civile si de cetãti amenajate pe înãltimi, care se grupeazã în jurul saline­lor. Alte înãltimi fortificate pãzeau accesul pe Valea Oltului. Cetãtile de la Ocnita aveau terase de luptã, de locuire sau de amplasare a atelierelor. Unele erau apã­rate de palisade si prevãzute cu turnuri de pazã. La altele, se constatã si portiuni de ziduri realizate din mari blocuri de tuf dacitic*. Prezenta acestor cetãti la sud de Carpati, în nord-estul Olteniei, ca si a cetãtii de piatrã de la Polovraci-Gorj, dovedeste cã puterea militarã economicã si politicã a dacilor în sec. I î.e.n. si în cel urmãtor avea o bazã mult mai largã decît se crezuse pînã acum cîtiva ani si cã ea cuprindea ambele versante ale Carpatilor, care au constituit totdeauna coloana vertebralã a traco-geto-dacilor, daco-romanilor si a poporului român. Pe Valea Oltului si pe drumuri de munte, cetãtile din Subcarpatii vîlceni si din cei ai Gorjului se legau de cele din Transil­vania; ele par sã fi avut o viatã istoricã oarecum deosebitã dupã disparitia marelui Burebista si în vîrtejul frãmîntãrilor in­terne si ale politicii romanilor, ajunsi pe Dunãre în vremea lui Augustus.

La Ocnita, în punctul numit Cosota, se aflã trei cetãti amenajate pe înãltimile care formeazã, spre salinele amintite, o deschidere de forma unei potcoave. De o parte si de cealaltã a cetãtilor existau asezãrile civile. Sãpãturi intense s-au efec­tuat în asezarea de la Cosota. Alãturi de aceasta a fost descoperitã necropola popu­latiei dacice, care se întrepãtrunde pe alocuri cu asezarea civilã. Vestigiile gãsite vãdesc cã ritul de înmormîntare era cel traditional: se practica incineratia. Putine morminte au urne funerare în care au fost depuse resturile de incinerare. Majoritatea mormintelor au fost sãpate unele în pãmîntul viu, nisipos, altele în stînca localã. Incinerarea s-a fãcut în afara necropolei si a asezãrii civile. Potrivit ritualului, în morminte au fost depuse mai rar vase în­tregi, dar dintre acestea nu lipseau binecunoscutele si caracteristicele opaite dacice, lucrate cu mîna si avînd o formã tronconicã, cu sau fãrã ornamente în relief, dar prevãzute totdeauna cu o tortitã. Cîteodatã apare si pe aceste opaite traditio­nalul brãdut, pe care îl întîlnim la Ocnita si pe alte vase ale autohtonilor, ca expre­sie si a unei credinte în tineretea si ves­nicia naturii, care nu pare a fi strãinã nici de credinta dacilor în nemurire, în continuarea vietii si dupã moarte. Asa se explicã faptul cã în morminte erau depuse unelte — securi, cutite, rîsnite (de obicei, sfãrîmate ritual) etc. — bucãti de fier brut, într-un caz chiar cercul de fier de la un butoi, care fusese îndoit ritual si asezat cu grijã lîngã rãmãsitele incinerate ale celui îngropat (negustor de vinuri? dogar?).

* Rocã vulcanogenã-sedimentarã, formatã din diferitele produse ale unor eruptii vulcanice — n.r.



Confirmarea unei mai vechi intuitii



Materialul arheologic scos prin sãpãtu­rile din asezare, din necropolã si de pe înãltimile cu cetãti a îmbogãtit în chip substantial documentarea noastrã privind cunoasterea civilizatiei dacilor, sub toate aspectele. În primul rînd, s-a dovedit cã zona Ocnita-Cosota a fost locuitã de uniu­nea de triburi a burilor dacici*, pe care geograful grec Ptolemeu — care a trãit la Alexandria în a doua jumãtate a sec. II e.n. — îi numea burldavensi (Buridavensioi) dupã cetatea lor întãritã Buridava, pe care acelasi Ptolemeu o localiza în Dacia Centralã; aceastã denumire este de origine traco-dacã, fiind compusã din douã cuvinte: Buri+dava=orasul (ceta­tea) burilor, în august 1973, am avut sansa sã descopãr douã fragmente cera­mice tipic dacice, pe care se vede scris cu litere latine, majuscule, chiar numele tribului respectiv: cuvlntul BUR se aflã zgîriat pe suprafata exterioarã a fragmen­telor, de mîna unui localnic, încã nestãpîn pe arta scrisului. Aceasta înseamnã cã cel care a realizat o asemenea scriere era un dac din popor, putin initiat. Descoperirea este exceptional de importantã din punct de vedere stiintific, istoric. Este pentru prima datã cînd un trib dac poate fi loca­lizat precis, pe baza unul izvor provenind direct de la el însusi, în al doilea rînd, izvorul scris — în cazul nostru, relatarea lui Ptolemeu — este confirmat printr-o documentare arheologicã directã. Se adaugã, de asemenea, localizarea în zona Ocnita a asezãrii fortificate Buridava. V.Pârvan a avut intuitia acestui adevãr istoric, socotind pe buridavensi ca locuind în regiunile de nord ale jud.Vîlcea si ale jud.Arges.

În urma descoperirilor recente de la Ocnita, se poate formula concluzia, ce va trebui retinutã de stiinta istorico-arheologicã româneascã si strãinã, cã tribul dacic al burilor locuia în Subcarpatii vîlceni, iar capitala lor — dava lor — era în aceastã regiune; asa se explicã si pãs­trarea de cãtre romani a numelui de Buri­dava, pe care l-au dat castrului si asezãrii de pe Olt, la Stolnicenii de azi. Cercetãrile noastre au dovedit cã romanii au aplicat si în aceastã parte a Daciei aceeasi politicã de evacuare a populatiei autohtone din centrele sale întãrite pe înãltimi si dens locuite, la ses (în Valea Oltului de data aceasta), dar au pãstrat denumirea localã, cea traco-dacã, anume Buridava. Prezenta centrului roman de la Buridava era o indicatie cã si asezarea fortificatã a localnicilor trebuia localizatã undeva, în apropiere, ca si Sarmizegetusa dacicã fatã de colonia romanã întemeiatã de Traian — Ulpia Traiana — si cãreia, în vremea împãratului Hadrian, i s-a adãugat si nu­mele vechii Sarmizegetuse; aceasta reflec­tã nu numai schimbarea politicii romane fatã de populatia cuceritã, dar mai ales fenomenul continuitãtii acesteia, ca si la Buridava, Drobeta etc. De fapt, între zona Buridavei dacice de la Ocnita-Ocnele Mari si cea romanã de la Stolniceni am si cercetat — cu cîtiva ani în urmã — o întinsã asezare daco-romanã la Bîrsesti, pe drumul de la gara Govora spre Govora-sat, unde romanii au asezat populatia autohtonã adusã de pe înãltimi.

Mestesugul propriu-zis al olãritului, bazat pe roata olarului, folositã de geto-daci pe scarã din ce în ce mai largã încã din sec. IV-III î.e.n., a cunoscut în zona tinutului locuit de populatia burilor dacici o dezvoltare prosperã. Exceptional de ma­rele numãr de vase din lut, întregi sau fragmentare, lucrate cu roata, la care se adaugã cele realizate în tehnica tradi­tionalã cu mîna, aratã o mare bogãtie de forme si de ornamentare. Douã trãsãturi esentiale trebuie subliniate si aici în legã­turã cu ceramica descoperitã în complexul dacic de la Ocnita. În primul rlnd, este vorba de componentele de strãveche tra­ditie si continuitate, care se leagã atît de vremurile de strãlucire a olãritului casnic din epoca bronzului tracic, cît si de prima epocã a fierului, si ea de etnicitate tracicã, si care a constituit fondul principal pe care s-a dezvoltat mestesugul olãritului din perioada Laténe geto-dacã. Este util a ne opri aici asupra constatãrii cã, mult timp dupã formarea civilizatiei geto-dace, în domeniul ceramicei, de pildã, s-au pãstrat forme, motive decorative si ele­mente de tehnicã tipice primei epoci a fierului (Hallstatt). Întîlnim la Ocnita vase dacice derivate din cele din epoca anterioarã, cum sînt strãchinile, vasele bitronconice, cãnile etc. Însusi procedeul de preparare a pastei din care se fãceau vasele, cît si gradul de ardere, au fost multã vreme cele traditionale. Aceasta prezintã o importantã deosebitã, fiindcã se concre­tizeazã si în domeniul olãritului fenomenul continuitãtii între prima si a doua epocã a fierului. Elementele de veche traditie localã persistã în toatã epoca geto-dacã, iar apoi, atît în vremea stãpînirii romane în tinuturile dacilor liberi din acea perioa­dã, cît si în vremurile postantice. Dãinui­rea unor fenomene de traditie strãveche este caracteristicã civilizatiei geto-dace si daco-romane si ea se manifestã deopo­trivã în cultura materialã si spiritualã.





Ceramica elenisticã sî bronzuri romane



Dar, pe lingã elementele traditionale, ceramica — în special cea lucratã la roa­tã — ne oferã ocazia sã constatãm cã dacii din zona Subcarpatilor vîlceni, au împru­mutat si au asimilat în chip creator, potri­vit gustului pentru frumos si propriilor lor nevoi gospodãresti, forme de vase elenistice si romano-elenistice, pe care le-au lucrat la roatã în atelierele locale. Multe dintre acestea sînt pictate în cea mai bunã tehnicã. A fost descoperitã la Ocnita o grupã întreagã de vase pictate înainte de ardere, fiind arse în cuptoare speciale pînã la dobîndirea culorii portocaliu-închis. Decorul este realizat din benzi paralele (uneori sub formã de valuri), verticale sau orizontale.

Cît priveste gama de forme a vaselor pictate, predominã cupele (fructiere) cu picior înalt, lucrate de localnici. Intere­sant de remarcat este faptul cã în grupa ceramicei pictate se gãseste si tipul de canã cu toartã, de facturã si de traditie recunoscutã ca traco-daco-geticã. Marea bogãtie a ceramicii pictate de la Ocnita si diversitatea formelor de vase — majoritatea dezvol­tate pe fondul autohton — fac dovada superioritãtii acestui grup ceramic fatã de zonele intracarpatice, atestînd totodatã, prezenta la sud de Carpati, pînã în tinuturile de munte, a unor puternice influente elenis­tice si romane.

Cercetãrile de la Ocnita au scos la ivealã urmele unor ateliere de metalur­gie, care foloseau fier brut, procurat probabil din zona cetãtilor dace din Transil­vania, în prezent, specia­listii efectueazã analize metalografice si de altã na­turã asupra esantioanelor de fier brut, zgurã si obi­ecte finisate de fier, desco­perite în sãpãturile noas­tre. Oricum, numãrul mare de unelte si chiar de arme (vîrfuri de sãgeti, vîrfuri de lance, sãbii curbe etc.) ne duc la formularea unei ipoteze plauzibile, aceea cã în zona complexului dacic de la Ocnita au existat ateliere pentru fãurirea uneltelor si armelor de fier. Aici erau lucrate si acele unelte specifice pentru exploatarea sãrii, cum era de pildã, securea-panã, pe care am descoperit-o în morminte, în straturile de culturã din asezarea civilã si în marele depozit de obiecte metalice gãsit în 1969. Printre obiectele — peste 40 la numãr — din acest depozit, trebuie mentionat un vas roman din bronz impor­tat de localnici, avînd o formã elegantã de amforetã, cu douã torti care fuseserã rupte si ascunse în interiorul vasului, probabil potrivit unei practici cu caracter ritual. De fapt, toate obiectele depozitu­lui erau asezate într-o anumitã ordine, de o parte si de alta a unei piese legate de cultul vetrii (de origine etruscã, dar preluat si rãspîndit de cãtre romani si la popoarele din afara statului lor): este vorba de ceea ce se numeste „cãtel de vatrã", un suport lucrat în fier, avînd 1 metru lungime la extremitãti si terminindu-se cu stilizarea capului de taur.

E o piesã aproape unicã pe teritoriile locuite de geto-daci. Ea mai putea servi si ca suport pentru lemnele puse pe foc. În orice caz, o asemenea piesã este în ace­lasi timp si o operã de artã, de care se leagã strãvechi credinte europene privind cultul vetrei. În sãpãturi, s-au mai desco­perit si cîteva fragmente de lut reprezentînd capete de berbeci stilizate care apartin tot unor asemenea „cãtei de vatrã", pe care îi întîlnim si la alte neamuri, simbo­luri ale aceleiasi credinte.

Ceea ce meritã iarãsi a fi evidentiat între descoperirile de la Ocnita, este fãrã îndoialã o altã grupã de fragmente cera­mice — pe lîngã cele amintite mai înainte cu numele burilor — pe care a fost incizat sau scrijelat de cãtre un localnic, cel mai vechi nume traco-dac de persoanã cunoscut pînã acum si scris de dacii însisi. Este vorba de antroponimul REB scris cu litere majuscule latine si repetat de cinci ori pe fragmente ceramice lucrate cu mîna sau cu roata, dar de purã facturã autoh­tonã. Ne impresioneazã în fata acestui antroponim traco-dac datînd din sec. I î.e.n. — vechi de peste douã mii de ani! — trãsãturile nesigure ale celui care scria cu litere latine cu un secol si jumãtate cel putin, înainte de cucerirea romanã din 106 e.n. Cel ce a scris cuvîntul REB nu era nici preot, nici nobil, nici proprie­tar de atelier de olãrie. El nu era stãpîn pe tehnica scrisului, cãci este suficient sã privim cele cinci scurte inscriptii ca sã ne dãm seama de aceasta. Uneori, bucla de jos a literei B este fãcutã de douã ori, de o mînã nesigurã. Este de presupus cã încã din sec. I î.e.n. existau la daci repre­zentanti ai unei categorii sociale, alta decît aceea a preotimii sau aristocratiei, care învãtaserã scrisul cu litere latine si, foarte probabil începuserã sã cunoascã si limba latinã. Fragmentele purtînd cuvîntul REB s-au gãsit deopotrivã în sectorul asezãrii civile si în acela al cetãtii nr. 1.



Basileul si palatul sãu



În vara anului 1973, am descoperit — în aceeasi cetate si în asezarea civilã— încã douã fragmente — unul dintr-un vas comun lucrat cu mîna si altul dintr-un mare vas-chiup (pentru pãstrarea alimen­telor sau apei) fãcut cu roata. Pe un frag­ment din acest din urmã vas s-au scris, înainte de ardere, cu litere grecesti, douã cuvinte, dintre care unul redã numele unui personaj MARK (OS?) care, dupã cum sustin specialistii în studiul limbii traco-dacilor (I.I.Rusu), apartine limbii localnicilor si ne aminteste de centrul dacic Markodava, pe care tot geograful grec Ptolemeu îl localiza în Dacia. Pe un alt fragment, din acelasi vas ca si frag­mentul precedent, a fost scris, cu aceleasi litere grecesti, cuvîntul BASILE (OS?). Cele douã fragmente s-au gãsit în pivnita, sãpatã în stîncã, a unei monumentale clãdiri de pe cetatea nr. l.

Cercetãrile din 1973 au dus la dezvelirea unui important edificiu, cu fundatiile sãpate în stîncã (tuf dacitic) ale cãrui urme se vãd încã pe stînci si în gropile silitilor de sustinere a clãdirii care a pierit într-un puternic incendiu. Edifi­ciul era din lemn si avea cel putin un etaj. Cei doi stîlpi centrali de sustinere aveau un diametru de 1 m. Constructia ocupa partea centralã a platoului cetãtii; intra­rea era pe latura de est, iar în partea de vest se aflau trei pivnite sãpate în stîncã, dintre care cea mai adîncã avea aproape 3 m. Aci au fost gãsite douã monede de la Augustus, una de bronz si alta de argint, care fi­xeazã, din punct de vedere cronologic, distrugerea clã­dirii cãtre sfîrsitul sec. I î.e.n. sau cel mai tîrziu la începutul celui urmãtor, în pivnite se adunase tot ma­terialul trecut prin foc din clãdirea respectivã, care a fost, fãrã îndoialã, sediul unui regisor local, a unui basileu, cum spune si in­scriptia de pe vas. Numele acestuia nu-l cunoastem cu certitudine: sã fi fost Reb? sau Markos? sau un altul? Sigur este însã — si aceasta reprezintã o altã contribu­tie importantã a recentelor cercetãri de la Ocnita — cã în centrul uniunii tribale Buridava se afla pe vremea lui Augustus un rege sau regisor. Prin aceasta se atestã si existenta unei for­matiuni politice si mili­tare unional-tribale — sau mai avansatã — a burilor mentionati de izvoarele scrise ale antichitãtii.

Edificiul din lemn cu fundatiile sãpate în stîncã: nu avea numai un caracter civil si militar, ci si unul religios, basileul centrului Buridava concentrînd în per­soana sa — ca si alti regi si regisori geto-daci — cele trei atribute, în cele trei pivnite am gãsit idoli antropomorfi, cu functie magicã: un idol de lut, bãrbãtesc, are cap de animal (cal?). Pe ceramicã, apar anumite simboluri religioase, iar într-o pivnitã — în care se pare cã aveau loc si practici legate de astronomie — s-a descoperit o mascã de bronz, bine conservatã si cu grijã asezatã lîngã peretele pivnitei. Ea reprezintã o divinitate bãrbãteascã, în plinã tinerete. Este vorba de o lucrare iesitã dintr-un atelier local, desi poartã amprenta unei puternice influente romane, în tratarea fetei, a pãrului si a altor amã­nunte, cît si în tehnicã, se constatã per­sistenta traditiei artei traco-getice si geto-dace din perioadele anterioare, asa încît aceastã operã de artã — unicã pînã acum — reprezintã o altã dovadã a unei perfecte continuitãti a civilizatiei dace si în domeniul manifestãrilor de artã.

Recentele descoperiri arheologice de la Ocnita oglindesc în acelasi timp si procesul de intensificare a influentei romane asupra civilizatiei, economiei si vietii politice a dacilor din nordul Olteniei si Munteniei, imediat dupã instalarea puterii romane pe Dunãre, dacii fiind inclusi din ce în ce mai mult în circuitul economic si politic al .Romei, în lumea civilizatiei romane. Rãspîndirea unor produse romane din importuri, folosirea si apoi baterea denarului republican roman ca monedã proprie de cãtre daci, cît si adoptarea alfa­betului latin — poate chiar de cãtre repre­zentanti ai poporului de rînd, cum ne aratã inscriptiile din asezarea civilã de la Ocnita — toate acestea dovedesc cã pro­cesul romanizãrii — ca fenomen, evident, complex — începuse încã din sec. I î.e.n.

Descoperirile de la Ocnita-Ocnele Mari aruncã lumini noi asupra acestei probleme fundamentale a istoriei noastre. Ele creazã în acelasi timp un suport documentar nou privind necesitatea revizuirii conceptiei noastre referitoare la premisele romani­zãrii geto-dacilor dintre Carpati si Dunãre si intrarea acestora încã de pe vremea lui Augustus în sfera influentei si politicii romane. Este semnificativ din punct de vedere istoric cã unele cetãti dacice — pre­cum cea de la Polovraci-Gorj — au fost distruse în sec. I î.e.n., foarte probabil spre sfîrsitul acestui secol, cînd traditia antichitãtii mentioneazã frecvente lupte între regisorii locali, de care, desigur, politica romanã nu era strãinã; aceste lupte caracterizeazã, de altfel, perioada ce a urmat dupã Burebista si pînã la Decebal. Descoperirile si observatiile de la Ocnita si din alte cetãti si asezãri din Subcarpatii Olteniei si Munteniei par a ne da o altã imagine asupra întinderii for­matiunii statale însãsi din vremea lui Decebal. O asemenea imagine abia începe a fi întrezãritã si ea rãmîne a fi precizatã prin noi cercetãri si reconsiderãri.



de prof.univ.dr.doc.DUMITRU BERCIU

membru al Academiei de Stiinte Sociale si Politice